miercuri, 22 februarie 2017

Ce e o republică bananieră?




Expresia e folosită adeseori cu referire la România, cu precădere cînd se dorește sublinierea unui pericol grav, a unui mare pas înapoi sau a deraierii de pe poteca modernizării și a statului de drept. În 2007, la cîteva luni după aderarea la UE, datorită crizei politice interne care a dus la supendarea președintelui, site-ul EuObserver vorbea de îngrijorarea Comisiei Europene și a demnitarilor europeni, care doreau ca „România să nu se situeze la nivelul uneirepublici bananiere, ci să se ridice la standardele europene”.
În vara anului trecut, pretinsul jurnalist Mălin Bot, nemulțumit de absența autostrăzilor și de ne-continuarea de către guvernul Ponta a investițiilor demarate de guvernele Boc, decreta că „suntem o republică bananieră europeană, care nici măcar nu produce banane.” Desigur, progresele sunt vizibile, pentru că în acest caz măcar României i se recunoaște europenitatea, chiar dacă avem de-a face cu același tip de judecată inferiorizantă, bazată pe utilizarea în deplină necunoaștere a sensurilor originiale ale acestei sintagme.
Recent, în contextul protestelor antiguvernamentale din săptămînile trecute, radio-televiziunea elvețiană SRF se întreba dacă „România va deveni republica bananieră a Europei”. După care continua cu prezentarea principalelor modificări cuprinse în OUG dată pe înserate de guvern, concluzionîndu-se că „în România corupția are un mare viitor”. Media românească a preluat această reflecție elvețiană, rostogolind-o în discursul despre flagelul corupției care a infestat toate nivelele societății românești.
E clar, românii nu prezintă prea multă încredere și oricît de albă le-ar fi pielea și aspirațiile, oricît i-ar lega nobila descendență latină de însăși coloana vertebrală a civilizației europene, ceva îi trage constant înapoi. Care să fie păcatul originar al acestui neam cu potențial dovedit (avem mii de olimpici internaționali și primul 10 la gimnastică!!!), nu știu, dar știu sigur că un scurt excurs istoric pe marginea acestei sintagme ne poate ajuta să înțelegem mai bine care e rolul lumii civilizate în apariția și perpetuarea în timp a așa-ziselor „republici bananiere”.

marți, 21 februarie 2017

„Vorbiți tăcere?/Sprechen Sie Schweigen?”





„Dacă astăzi nu primim banii până la ora patru, ieşim cu toţii!” îi zicea Elvis Iancu lui Viktor Keil, patronul care-i ținea neplătiți de săptămîni bune pe muncitorii români care lucraseră la ridicarea faimosului Mall of Berlin. Era către sfîrșitul lui 2014, Mall-ul recent inaugurat în inima Berlinului vuia de cumpărători, iar în fața acestuia, săptămîni la rând, au protestat o mînă de oameni țepuiți de un afacerist, după un scenariu constant repetat. Deși au primit cîștig de cauză din partea autorităților germane după luni de proteste și acțiuni, fiindcă firma pentru care lucraseră la negru a fost declarată insolventă, nu a fost tras nimeni la răspundere și banii restanți nu au fost recuperați. Povestea merge mai departe, șantierele înfloresc în lumea civilizată și armatele de sclavi est-europeni, mînați de disperare și de dorința unei munci mai bine plătite, intră și ies din scenă purtîndu-și tăcute umilințele și batjocura.
Au trecut aproximativ doi ani de cînd am stat de vorbă cu Elvis Iancu și colegii săi de muncă, țeapă și protest. Dar zilele astea mi-a fost dat să-i aud cîteva replici în cel mai recent spectacol al regizoarei Gianina Cărbunariu, „Vorbiți tăcere?/Sprechen Sie Schweigen?” montat pe scena teatrului national Radu Stanca din Sibiu. Povestea berlineză reprezintă un mic episod care încheie acest spectacol croit după un scenariu prost, însă atît de convenabil unora. Personajul Elvis, deși are o prezență scurtă în economia spectacolului, este jucat pe rînd de patru din cei cinci actori prezenți pe scenă, într-o manevră parcă menită să evidențieze greutatea rolului de muncitor răzvrătit în fața unui Leviathan gata să-l strivească.

miercuri, 1 februarie 2017

Sub zodia anticorupţiei

În toată istoria ei modernă, „integrarea europeană” a României a fost un proiect de clasă: a fiilor de boieri întorşi de la studiile făcute la Paris în secolul XIX, a intelighenţiei, elitei economice şi a administraţiei de stat la începutul secolului XX şi, după ’89, a unui segment de politicieni, afacerişti şi intelectuali. Un proiect, aşadar, eminamente liberal. Această „integrare europeană” a reprezentat în tot acest timp o veritabilă fată morgana, un ideal rămas în permanenţă de făcut, sau, dacă nu, măcar de dus la bun sfârşit. Orice şi oricât s-ar fi realizat, decalajul faţă de ţările vest-europene rămânea vizibil, iar, mai rău decât atât, exista tot timpul posibilitatea ieşirii din cursă, a deturnării „parcursului european” şi a resorbţiei în cultura şi moravurile Orientale de care abia reuşiserăm să ne desprindem. Însă, la fel ca şi „integrarea”, desprinderea a fost resimţită întotdeauna ca parţială, fragilă şi, fatalmente, reversibilă. Din această cauză, grupurile sociale care s-au plasat în fruntea marşului pentru „integrare”, indiferent de secolul în care au activat, s-au văzut şi au fost văzuţi ca luptători pentru un anumit proiect politic şi economic (democraţie reprezentativă, economie de piaţă), pe umerii cărora stăteau apărarea şi ducerea lui la bun sfârşit. 

Caricatură de Ion Barbu
Protestele recente împotriva neinspiratelor ordonanţe de urgenţă propuse de PSD se înscriu, din punct de vedere simbolic, în această permanentă oscilaţie între orizonturile europene şi văgăunile periferiei balcanice. Practic, manifestaţiile luptă pentru justiţie independentă şi stat de drept şi împotriva graţierii celor condamnaţi pentru fapte de corupţie. Nimic mai firesc până aici! Însă sub acoperişul acestor doleanţe stă o fundaţie pe cât de şubredă pe atât de periculoasă, o fundaţie din ce în ce mai vizibilă în ultimii ani, dar care şi-a căpătat acum articularea socială evidentă: antagonismul dintre un segment al societăţii relativ bine educat şi remunerat şi o mare masă de oameni nu întotdeauna deficitari în educaţie dar cu siguranţă marginalizaţi politic şi economic. Această opoziţie dintre „tinerii frumoşi” şi „asistaţii” leneşi şi beţivi a devenit din ce în ce mai pregnantă în ultimii ani şi, cel mai important, a fost creată de primii cu scopul de a se delimita şi remarca faţă de ultimii. În acest scop, strategia aleasă a fost una simplistă, de demonizare a PSD-ului, văzut ca sursă a tuturor relelor şi de aderare completă şi lipsită de critică la moda anticorupţie declanşată de fostul preşedinte Băsescu. Logica rudimentară (şi tocmai de aceea eficientă) a acestei opoziţii a fost dejaexplicată pe blogul nostru. Ceea ce am vrea să discutăm aici ar fi expresia acesteia în termeni de clasă şi pericolul potenţial pe care îl lasă să se întrevadă.

După cum s-a maispus deja, protestele acestea reprezintă, în primul rând, reacţia clasei mijlocii din marile centre urbane la victoria clară a PSD-ului în alegerile parlamentare. Ieşind în stradă împotriva graţierii celor condamnaţi pentru fapte de corupţie, acest middle class urban se instalează definitiv în rolul de lider şi protector al eforturilor de înaintare spre lumea civilizată, lumea statului de drept, a competitivităţii neîngrădite şi a meritocraţiei. Preluarea şi legitimarea acestui rol s-au făcut prin delimitarea clară atât faţă de PSD (ca elită politică), cât şi de electoratul acestui partid (ca masă amorfă a populaţiei). Însă această dublă delimitare a fost bazată pe o dublă mistificare: partidul condus de Dragnea e vazut ca sursă a tuturor relelor, ca forţă malefică ce riscă să ne deraieze de pe drumul european şi să ne întoarcă înapoi în întunericul comunist, iar votanţii acestui partid sunt portretizaţi ca fiind îndoctrinaţi, uşor de manipulat şi cumpărat, leneşi, pomanagii sau beţivi.

Aversiunea faţă de PSD este, pe cât de justificată, pe atât de iraţională în formele sale de manifestare. E drept că, imediat după ’89, Ion Iliescu a fost cel care propunea o „democraţie originală” care se vroia a fi, probabil, o soluţie intermediară între economia planificată a socialismului şi libertatea neîngrădită a pieţei practicată deja în Occident, însă imediat după 2000 partidul său s-a aliniat în marşul necondiţionat spre „valorile” europene (a se citi piaţă liberă dereglementată). Iraţională deoarece corupţia e un fenomen transpartinic, relativ egal distribuit în tot spectrul politic. Iraţional e şi ţinutul cu dinţii de lupta anticorupţie, acum când bănuielile noastre s-au adeverit, când statul de drept şi anticorupţia s-au dovedit a fi doar nişte refrene dintr-un cântec lăutăresc fredonat (şi instrumentat) de o tabără politică împotriva alteia, inerent coruptă şi opusă reformelor.

Delimitându-se de PSD şi de votanţii săi, clasa de mijloc urbană, susţinătoare necondiţionată a anticorupţiei, se erijează de fapt într-un arbitru moral, o minoritate justă şi progresistă înconjurată din toate părţile de corupţi, asistaţi sau vizionatori de RTV sau A3. Soluţia la problemele actuale se reduce, în final, la morală: pentru a funcţiona la parametrii normali, capitalismul are nevoie de subiecţi morali. Dacă capitalismul e un sistem ce funcţionează pe baza unor contradicţii, la fel de contradictorii sunt şi efectele sale: pe de o parte el destructurează relaţiile, credinţele şi moravurile tradiţionale (inclusiv morala de tip creştin), supunând întregul mecanism social la imperativul acumulării şi circulaţiei capitalului, pe de altă parte creează, în acelaşi timp, o serie de noi credinţe şi reflexe de natură etică, derivate şi nu foarte diferite de cele ale lumii creştine şi precapitaliste. Capitalismul îşi construieşte aşadar proprii subiecţi, dotaţi, printre altele, cu un anumit tipar al conduitei morale. Acest tipar este de natură contractualistă şi are, în principiu, scopul de a înlătura orice tip de barieră (inclusiv corupţia) din calea circulaţiei mărfurilor şi a capitalului. Cu cât acest contract este respectat mai sârguincios, cu atât mărfurile îşi ascund mai bine caracterul social al producerii lor, dezvoltând în schimb un spaţiu social al circulaţiei, unul aflat deasupra puterii de intervenţie a producătorilor şi investit cu proprietăţile unui fenomen natural. Cu cât acest tip de dimensiune etică este mai convingătoare, cu atât mai tare sunt mascate contradicţiile din raporturile de producţie capitaliste.

Cei ieşiţi în stradă în ultimele săptămâni se coagulează ca clasă tocmai pentru că sesizează (chiar dacă inconştient, parţial şi la un nivel pre-conceptual) dinamica acestui mecanism capitalist în întregul realităţii sociale şi, cel mai important, rolul său în acest întreg, aşadar interesele sale de clasă. Însă, chiar aşa extinsă cum este, această viziune asupra întregului social are, pentru clasa de mijloc urbană, limitele (sau mai degrabă contradicţiile) sale foarte clare. Vigilenţa morală este declanşată doar atunci când avem de-a face cu impedimente ce ar putea sta în calea desfăşurării procesului economic, dar niciodată în ceea ce priveşte rezultatele acestui proces: reprezentanţii acestei clase nu văd nimic imoral în faptul că tot mai mulţi români care muncesc trăiesc totuşi în sărăcie, în faptul că siguranţa locuirii devine un lucru tot mai greu de obţinut, în faptul că milioane de români au trebuit să emigreze pentru a găsi de muncă, sau în faptul că diverse grupuri marginale sunt trimise, literalmente, la groapa de gunoi a societăţii. Dimpotrivă, instanţa morală intransigentă dă naştere, de multe ori, la un rasism de clasă greu de disimulat, tradus printr-un discurs ce poate fi rezumat la o serie de caracteristici aplicate votanţilor PSD: sărăcie materială şi spirituală, infracţionalitate, înclinaţie spre viciu, defecte fizice sau morale, mizerie, promiscuitate ş.a. Asistăm aşadar la ceea ce Balibar denumeşte fuziunea între o categorie socio-economică şi una antropologică şi morală[1], o fuziune care nu face decât să întărească propria legitimitate a clasei dispuse să o articuleze. Darwinismul social tot mai evident în online şi în offline în ultima vreme nu e decât unul dintre efectele acestei fuziuni.

Iraţionalitatea înverşunării anti-pesediste şi cea a aderării la o luptă anticorupţie mâncată până la fibră de toate metehnele politicii ultimului deceniu nu este decât măsura ideologizării desăvârşite a acestei clase. Tocmai segmentele sociale care şi-au declarat cel mai vocal apolitismul şi au susţinut necesitatea renunţării/depăşirii politicii şi a ideologiilor sunt astăzi şi cele mai îmbibate de ideologie (înţeleasă ca set de idei asumate necritic prin care sunt mediate toate interacţiunile sociale). Nu e probabil foarte departe de adevăr dacă am spune că generaţia „tinerilor frumoşi” (cu toate diferenţele care apar în interiorul său) este cea mai ideologizată generaţie de după ’89 şi, în acelaşi timp, cea mai puţin politizată. Acest fenomen a fost exprimat de toate formaţiunile politice apărute în ultimii ani (M10, USR şi, din lipsă de idei, vechiul PNL) şi şi-a găsit expresia desăvârşită în guvernul tehnocrat condus de Dacian Cioloş. O generaţie pentru care morala de tip contractualist pe care o promovează trebuie să înlocuiască învechitele şi ineficientele lupte politice partinice, statul ajungând astfel să fie doar administrat şi nu neapărat condus. Asemeni circulaţiei mărfurilor în capitalism, ideologia unei administrări apolitice a statului nu este decât o desprindere a puterii de decizie din mâna cetăţenilor şi o transformare a exerciţiului puterii într-un proces de sine stătător, un fenomen aflat deasupra indivizilor, al cărui curs „firesc” şi „natural” poate fi obţinut doar prin munca atentă a unor administratori imuni la tentaţiile corupţiei.

Putem să ne mai întrebăm care ar fi motivele pentru care marea masă a populaţiei nu se raliază atât de convingător luptei anticorupţie sau, mai grav, votează încă personaje dovedit corupte. Răspunsuri s-au mai dat, însă cred că o explicaţie pertinentă vine şi din situarea acestor indivizi („poporul psd”) în ierarhia relaţiilor de producţie actuale. Mai simplu spus, problema corupţiei cântăreşte prea puţin atunci când lucrezi la bandă pentru salariu minim şi ai, într-o zi, câteva minute pauză de mers la toaletă (sau mai rău, stai cu scutece pe tine). Asta spre deosebire de situaţia în care lucrezi, poate nu chiar pe salar minim, în servicii, industrii creative, IT ş.a., şi eşti în permanenţă îndopat cu discursuri motivaţionale despre cum să te depăşeşti pe tine însuţi sau cum să reuşeşti în viaţă/carieră (asta în cazul în care nu te încurcă corupţia şi amărâţii care sunt prea îndoctrinaţi să o vadă). Aşadar, înţelegerea pe care muncitorii din această ultimă categorie o au faţă de produsele muncii lor şi faţă de poziţia lor în cadrul relaţiilor de producţie sunt mediate şi distorsionate într-o mult mai mare măsură decât în cazul primei categorii de muncitori. Exploatarea e resimţită mult mai evident în cazul primilor, iar aceştia ştiu (sau măcar intuiesc) că o eventuală dispariţie a corupţiei nu ar schimba cu nimic situaţia lor. Aşadar, chiar dacă middle classul urban reuşeşte să-şi sesizeze poziţia şi rolul în cadrul totalităţii sociale, percepţia acestuia este limitată şi mediată ideologic, conştiinţa acestei clase ce se impune deja tot mai insistent fiind astfel o falsă conştiinţă. Numai astfel poate fi explicată înverşunarea unora dintre reprezentanţii clasei de mijloc (în general educată peste medie şi salarizată peste nivelul minim) împotriva măririlor salariale (de care ei înşişi beneficiază) sau împotriva renunţării la plafonul contribuţiilor de sănătate pentru cei care câştingă oricum mult peste venitul lor.

Pe fondul eşecului partidelor post-decembriste de a asigura un model de dezvoltare viabil şi incluziv, clasa de mijloc românească şi-a trasat contururile sub stindardul ideologic al anticorupţiei. Anticorupţia (sau mai degrabă iluzia ei) s-a dovedit a fi cel mai important coagulant social de după Revoluţie. Apariţia unui segment social bine conturat, cu idei şi orizonturi specifice membrilor săi nu este în sine un lucru rău; la fel, nici protestele şi manifestaţiile, ba chiar dimpotrivă. Însă în societatea bazată pe clase, fiecare segment social se defineşte prin delimitarea faţă de un altul, iar modul în care această delimitare s-a produs în România ultimilor ani între clasa de mijloc urbană şi asistaţi şi leneşi este cât se poate de problematică. În condiţiile în care modelul de dezvoltare economică se rezumă la exploatarea mâinii de muncă ieftine, discrepanţele tot mai accentuate ce caracterizează societatea românească (diferenţa considerabilă dintre proporţia profitului care revine muncii şi cea care revine capitalului, rata tot mai mare de sărăcie şi excluziune socială, etc.) se vor adânci din ce în ce mai mult. În acest context, modul înverşunat în care clasa noastră de mijloc se delimitează de compatrioţii a căror viaţă nu e tocmai o poveste de succes ridică semne de îngrijorare legitime. În lipsa unei o strategii şi a unei perspective reale în depăşirea clivajelor economice dintre diferitele pături sociale, iraţionalitatea pasiunilor middle class-ului românesc va creşte proporţional cu precarizarea şi sărăcirea tot mai accentuate ale celor ce se lasă cumpăraţi de o găleată şi o sticlă de ulei. Pentru guvernul actual însă, aceasta pare a fi ultima dintre preocupările sale.



[1] Etienne Balibar, „Class Racism”, în Balibar & Wallerstein, Race, Nation, Class. Ambiguous Identities, Verso, 1991, p. 209. 

duminică, 29 ianuarie 2017

Schimbare de tactică. Amenzi usturătoare pentru cei care vin cu cîinii la proteste



Pesedeul schimbă tactica. Pentru că crește continuu numărul protestatarilor care contestă proiectul de OUG legat de grațierea anumitor categorii de deținuți și modificările Codului Penal, Guvernul caută soluții legale pentru a mai tempera elanul mulțimii revoltate. Și cum nu e de ajuns să ai televiziuni care dezinformează și denunță tarife practicate pentru scoaterea oamenilor și animalelor de companie sau de pluș din casă, recurg la orice tertip care ar putea duce la intimidarea protestatarilor. Pe surse, ne-a parvenit infomația că guvernul pregătește o măsură lipsită de orice scrupule pentru a pedepsi pe cei în cauză. Salvarea lor a venit dintr-o lege controversată, care a scos în stradă cîteva mii de ciobani cu ceva vreme în urmă. Pe șestache, într-o ședință de guvern secretă ținută pe un grup de facebook al guvernului, Ministerul Agriculturii a decis să reintroducă legea vînătorii și fondului cinegetic în formula care prevede dreptul ciobanilor de a avea un număr limitat de cîini la oi, în funcție de anvergura turmei și amenzi usturătoare pentru cei care depășesc numărul reglementat. Întrebat de acoperiții noștri din presă și guvern, N.Ț., angajat al ministerului în cauză ne-a spus: „După cum ați putut auzi de la Antena 3 și RTV, cei care ies în stradă, cu cățel, purcel sau fără, sunt manipulați, sunt plătiți de știm noi cine. Adică, dacă ar fi să recurgem la niște metafore foarte expresive, sunt un fel de oi mînate de bîta invizibilă a unor ciobani rău intenționați. Asta explică, probabil, și numărul tot mai mare al cîinilor aduși la proteste. Prin urmare, în acord cu prevederile legale în vigoare, se vor aplica amenzi usturătoare. Noi înțelegem că nu e ok ca România să fie un sat fără cîini, dar nici nu cred că este ok să o transformăm într-un sat cu atît de mulți cîini. Nu doar că e illegal dar e și periculos pentru cei care se plimbă interesați sau dezinteresați prin zonele pe unde circulă turmele de protestatari strunite de un număr exagerat de cîini.”
Noi știam din surse cel puțin la fel de sigure și de anonime că PSD-ul și guvernul anexă sunt lipsiți de orice fel de scrupule, dar nu ne așteptam la combinația asta fatală de ingeniozitate, dispreț și respect față de litera și spiritul alegoric al legii. Totuși, ce nu ne-a putut lămuri tehnocratul de partid în cauză e pe cine face guvernul cioban/ciobani?

marți, 24 ianuarie 2017

Cine are nevoie de diavol cînd avem PSD-ul?



sursa foto:Biziday


Acest material pornește de la premisa că autorul are acces la informații fragmentate, adeseori distorsionate cu intenție și amestecate într-o fiertură de ură viscerală și discurs panicard, care le face greu utilizabile pentru formularea eliberatorului Adevăr. Nu-și propune să ofere răspunsuri sau să clarifice ceea ce nu are cum să fie clarificat în situația de față. Își propune doar să facă niște observații care ar putea duce la un plus de întrebări și la o judecată mai nuanțată, măcar în cazul unor cititori, mai puțin încrîncenați. Nici măcar nu este vorba de o părere.
Nu știu cui folosesc narativele bazate pe o schemă binară, maniheistă, atît de eficientă pentru bascularea oricărui tip de propagandă și atît de toxică pentru climatul public, dar sigur nu folosesc cetățenilor. Dar în ultimul timp, ori de cîte ori deschid facebook-ul dau tot peste discuții despre cavaleri ai Apocalipsei și semnele acesteia, cînd eu credeam pînă mai ieri, conform altui mit de succes care circula prin spațiul public, că noi încă suntem în faza prelungitei cosmogonii întru democrație și piață liberă. Așa că mi-am zis, de dragul antrenamentului, ia să pun eu mitanaliza la lucru, chiar și într-o manieră mai vulgară.
Recunosc, cum nu mă uit la televizor, accesul la narativa unei tabere e relativ limitat, bazat pe poziționările online care se preling ocazional pe sub lentilele-mi, dar și pe modul în care sunt ele expuse de către partenerii de beșteleală. Am putut observa că în acest caz avem de-a face cu o forță malefică ce posedă cîteva din caracteristicile atribuite de regulă unui deus otiosus, retras dar care lucrează prin interpuși. Pe scurt, mitul RTV zice că leneșul și generosul zeu (SOROS), care trăiește pe Tărâmul de Dincolo de Marele Ocean lucrează aici prin „soroșiști”. Conștiințele și cîinii acestora au fost închiriate la prețurile derizorii specifice Europei de Est, în slujba unui Iohannis, el însuși doar o biată unealtă în corzile unor bine cunoscuți păpușari oculți. Foc, dezordine, haos și multe alte ingrediente sunt prezente în cea mai recentă versiune a apocalipsei prezentată seară de seară în studioul unor televiziuni dâmbovițene, care presupune confruntarea dintre luptătorii rezistenței condusă de Dragnea și binomul diabolic care a capturat statul și atacă ultima redută PSD-ul și micuțul refugiu ALDE.

luni, 9 ianuarie 2017

România la marginea prăpastiei macroeconomice



Una dintre primele măsuri economice impuse de noul guvern a scindat societatea românească în două, mai ceva ca rivalitatea istorică dintre Steaua și Dinamo. Ridicarea plafonului la contribuțiile sociale pentru cei care cîștigă peste 5 salarii medii brute pe lună, adică de la aproximativ 14.000 de RONI în sus, face ca aproximativ 36.000 de cetățeni de elită ai României să fie nevoiți să plătească la fel ca ultimul prost din țara asta. Facebook-ul trepidează, presa s-a inflamat și denunță în termeni de o intransigență greu de imaginat pentru alte subiecte, jaful legal și nedreptatea istorică comise de acest guvern de orientare teleormăneană. Apocalipsa economico-socială pare că și-a reluat cursul firesc și zgomotos și necazuri peste necazuri se prăvale peste ce are mai frumos și mai bun țara noastră: o minoritate de oameni performanți, de succes și plini de merite. Sunt sigurii care ne mai fac să credem că țara noastră mai are o șansă, că merită să lupți pentru o viață mai bună și că se merită să încerci să faci ceva în țara asta. Sunt dovada că efortul îndelungat, perseverența și cutezanța pot fi răsplătite cu vîrf și îndesat și că de la un prag în sus pot fi chiar scutite de impozite.
Dar nu vreau să  vorbesc despre cele aproximativ 36.000 de drame care au izbucnit în sânul unor familii, pînă mai ieri fericite și optimiste, precum incendiile în locuințele improvizate. Nici despre mizeria morală a unei astfel de măsuri, care va împinge cîteva din cele mai frumoase și luminoase caractere ale României în mocirla evaziunii fiscale, alături de buticari, piețari și mici întreprinzători ahtiați după un cîștig care să le permită supraviețuirea sau luxul unui concediu all inclusive în Bulgaria. Vreau să vorbesc despre ceea ce nu se vede la o privire superificială, în special dacă e orbită de ghiorăielile vulgare ale burdihanului pesedeizat.

vineri, 23 decembrie 2016

Gala premiilor Acta Musei Plagiensis



         
Deși lupta a fost destul de strînsă, într-un final urmăritorii noștri au decis cine merită (cu vîrf și îndesat, credem noi) trofeul „Obrazul Gros” acordat de publicația noastră. Trofeul merge la domnul Gabriel Oprea, care este mai mult decît un simplu plagiator și impostor agramat. Domnia sa este un veritabil ctitor de școală plagiaristică, patron de rețea transpartinică, academic-securistică, care și-a adus și își aduce în continuare într-o manieră covîrșitoare aportul la modelarea, manipularea și jefuirea sălbatică a societății românești. Oamenii săi sunt peste tot, în instituții cheie, în presă, pe unde cum. Inclusiv în redacția noastră. A ctitorit și Academia de Studii de Securitate Națională, veritabilă hazna a securisticii, plagiaristicii și imposturii universitare autohtone. A profesat, a coordonat alte plagiate, și-a aranjat progeniturile și apropiații, a împărțit posturi, fonduri și izmene militărești împopoțonate cu grade și pensii grase. E un veritabil Dumnezeu al parvenirii și imposturii. Pentru că am repetat cam des (și totuși insuficient!!!) termenul impostură, să încheiem această alocuțiune prin a felicita cîștigătorul, a-i înmîna trofeul și a-i ura cîți mai mulți ani. Cu executare!
Trofeul va fi înmînat de către doamna Ecaterina Andronescu și va fi amplasat în holul Academiei de Studii de Securitate Națională (sau cum dracu-i zice).
             Locul doi, cu numai trei voturi în urma cîștigătorului, este ocupat de Laura Codruța Kovesi. Conform comisiilor avizate, contribuția ei în domeniul plagiaristicii este la fel de modestă precum cea în domeniul dreptului, însă meritele ei rezidă în alte realizări. Este primul nume greu al plagiaristicii autohtone care a suscitat așa pasiune, orbire și complicitate în rîndul intelectualilor principiali, justițiari și veșnic în luptă pentru dreptate și cauze rentabile. Nici Oprea, în zilele sale bune, cînd beneficia de osanale prin presă și pupături în cur pe oriunde-și plimba lipsa de charismă, n-a reușit să hipnotizeze în așa hal intelectualitatea băștinașă. De la acrobații argumentative, omisiuni, discuții pe marginea plagiatului domniei sale cu cuvîntul plagiat veșnic încadrat de ghilimele, nuanțări și eschive, toate acestea au însoțit marșul triumfal al doamnei Kovesi înspre obținerea binemeritatului trofeu „Mani pulite” acordat de publicația noastră. Trofeul va fi înmînat, cu tot cu ghilimelele de rigoare, de domnul Andrei Pleșu însoțit de ceata de închinători de la GDS.

              Ultimul premiu acordat în cadrul acestei gale merge către domnul Victor Viorel Ponta. Deși detașat clar față de restul plutonului, cu niscaiva șanse pe la începutul sondajului, fostul premier și procuror a pierdut teren în ultimele zile, plasîndu-se abia pe locul trei, cu 5 voturi în fața ocupantei locului 2 și cu 8 în urma cîștigătorului. Totuși, își merită din plin premiul pentru că nu știm să fii fost vreun plagiator mai hulit și mai urît pe ale noastre plaiuri. Ura și furia stîrnită în rîndul intelectualității (deși n-a dus nici el lipsă de slugi și cauționări din partea unor nume grele din mediul academic românesc) pot fi contrabalansate doar de aroganța cu care a gestionat acuzațiile aduse, desființănd (prin interpuși - a se citi slugi) comisii și reguli. Plagiat gros și nesimțit, cum zicea cu ceva vreme în urmă un universitar clujean, opera domnului Ponta merită inclusă și ea în Panteonul imposturii academice autohtone și merită răsplătită cu trofeul „Nulitas”, înmânat de către domnul Sorin Câmpeanu, fost și viitor ministru-gropar al Educației.
     Celor care ați votat, vă mulțumim și vă felicităm că v-ați implicat, că n-ați lăsat pe alții să decidă în locul vostru și că ați luptat alături de noi pentru a duce pe cele mai înalte culmi ale faimei pe acești veritabil corifei ai prostiei și obrăzniciei întronate. Celor care n-au votat, deși au lătrat constant împotriva plagiatelor și plagiatorilor și deși le-a trecut pe sub nas sondajul nostru, le spunem un călduros „să vă fie rușine”! Nu uitați să ne urmăriți online și să ne contactați cînd aveți nevoie de ajutor în domeniu.
Eveniment finanțat de Fundația Felix Kruhl pentru Jaf Transparent și OLX.ro
Organizat de: Institutul Clinic Bouvard et Pecuchet; Liga Oamenilor de Cultură Bonțideni; Acta Musei Plagiensisi;  Editura Presa Universitară; Academia Română și Revista de Asistență Socială a domnului Ștefan Cojocaru de la Iași.

Comentarii

Translate this blog