Cu puşca şi cureaua lată la tribunal



Într-un peisaj autohton profund măcinat de divorţurile columbenilor sau de cel al oanei de pepe, o altă situaţie problematică, cel puţin cu tot atâta importanţă în plan cultural, a trecut neobservată. Poate aţi auzit deja despre litigiul asupra paternităţii celebrei melodii "populare" puşca şi cureaua lată. Disputa este mai veche, iar fronturile pe care este purtată sunt numeroase. Mai numeroase chiar decât vă puteţi închipui. În speranţa că în sfârşit i se va face dreptate, unul dintre combatanţi s-a adresat Academiei Române, bănuind probabil că locatarii acestui Olimp intelectual îi vor analiza cu seriozitate plângerea şi vor da un răspuns pe măsura prestigiului lor şi a instuţiei pe care o reprezintă. Academia însă a "pasat" răspunderea acestei decizii filialei sale din Cluj, Institutul "Arhiva de folclor a Academiei Române." Probabil s-a considerat că, dat fiind faptul că celebra melodie este un produs al folclorului ardelenesc, respectivul Institut ar fi mai îndreptăţit să se pronunţe în această problemă. Nu ştiu să vă spun care a fost verdictul Institutului, în schimb vă pot delecta cu alte detalii picante de la procesul desfăşurat la tribunalul Cluj. Pentru a imprima procesului o notă de respectabilă seriozitate, a fost chemat pentru despărţi oile de capre un respectabil etnomuzicolog, profesor la conservatorul clujean.
Pentru o asemenea problemă importantă, nu putea fi convocat decât un specialist în muzica populară. Domnului profesor i s-au prezentat probele: mai multe CD-uri pe care era imprimată vestita lucrare, caiete vechi cu schiţe de text şi melodie, argumente, explicaţii etc. În această situaţie, încadrabilă în categoria de dileme de tipul "cine-a fost primu-n Ardeal", răspunsul etnomuzicologului a fost: "îmi pare rău, eu mă ocup cu muzica analfabeţilor, nu cu cea a semi-analfabeţilor". În acest context, trebuie menţionat că termenul de "analfabet" nu are nici o conotaţie peiorativă. Din nou va trebui să vă dezamăgesc, neştiind care a fost, sau dacă a fost vreun verdict. Cred însă că informaţiile de până acum ne pot prilejui câteva reflecţii.

Într-adevăr, la începutul secolului trecut, când Bela Bartók demara acţiunea de culegere a folclorului transilvan, marea majoritate a ţăranilor care i-au fost subiecţi erau analfabeţi. Într-o disciplină care pe atunci era în plin proces de constituire, el a sesizat importanţa aspectului alfabetizării şi a ţinut să noteze cazurile în care interpretul era analfabet; şi acestea nu sunt puţine. În sistemul de valori ale societăţii tradiţionale, transmiterea repertoriului de cântece de la o generaţie la alta era ceva firesc, ce se petrecea fără ca problema auctorială să poată fi gândită. Sentimentul proprietăţii cântecului era străin ţăranului, fiecare membru al grupului putând să interpreteze oricare dintre cântecele cunoscute în sat. Muzica era un bun comun, ce se perpetua firesc, cu modificările inerente, fără a se pune problema valorii sau a valorizării. Cazul în care o melodie era asociată numelui unui individ atesta faptul că respectivului individ îi plăcea să audă sau să cânte acea melodie, şi nu că el ar fi compus-o. Problema originalităţii melodiilor apare abia în muzica semi-cultă sau în muzica lăutarilor din mahalalele oraşelor.

Toată această dispută în jurul piesei mai sus amintite are (aparent) ceva contradictoriu, de unde şi imposibilitatea profesorului de a da un răspuns. Dacă o considerăm ca fiind folclor muzical (aşa cum ne-o prezintă unii interpreţi şi o parte a mass mediei), problema atestării compozitorului îşi pierde orice justificare. Dacă ar fi fost o piesă din repertoriul rural tradiţional, nimeni nu s-ar fi gândit să ceară drepturi de autor. Folclorul nu are compozitori, autori, impresari, nu dă concerte de zilele oraşului, nu dă spectacole. E ilogic să cânţi folclor şi să ceri drepturi de autor. Problema se datorează însă unei confuzii a termenilor - prin "folclor" sau "muzică populară" sunt numite atât muzica tăranului anonim şi analfabet, cât şi muzica ce vine de pe filiera cântarea româniei, un pseudo-folclor, destinat să placă ţăranilor orăşenizaţi din perioada comunistă. În acest fel, ţăranul şi muzica sa au căzut în dizgraţie, fiind însă învestite cu titlul de "comori ale patriei" creaţii ce au un compozitor anume, ce îşi propun să consacre un anumit cântăreţ "profesionist" şi care sunt destinate comercializării unui public mult prea larg.

Firescul schimbării trebuie însă acceptat, dar direcţia schimbării ar putea fi totuşi determinată, mai mult sau mai puţin. Nu putem să impunem ce muzică trebuie cântată, dar ar trebui măcar să clarificăm locul pe care diversele genuri muzicale trebuie să-l ocupe. Şi poate că astfel Institutul de folclor din Cluj sau profesorii conservatorului nu vor mai avea de rezolvat
probleme ale semi-analfabeţilor.

Cei doritori să afle mai multe clarificări despre acest subiect sunt poftiţi la conferinţa "Cântarea ţărănească şi rpstul ei",organizată de Liga Oamenilor de Cultură Bonţideni la sediul BCU Cluj, de la orele 17:00, în sala Muşlea.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Despre apariţia corupţiei în Ţara Românească * - de Vasile Mihai Olaru

      Studierea corupţiei în timpul Vechiului Regim (secolul al XVI-lea – primele decenii ale secolului al XIX-lea) în sud-estul Europ...

Comentarii

Translate this blog