(Bogdan Popa, Sexul și capitalul. O teorie a filmului românesc, Editura Tracus Arte, 2017)
De
curând peisajul livresc a ceea ce numim ”stânga românească”
s-a îmbogățit cu o lucrare foarte atipică: s-a scris despre film,
s-a scris despre capital, s-a scris despre putere, dar foarte puțin
despre sex, film, putere și capital laolaltă. Este meritul lui
Bogdan Popa acela de a fi adus în câmpul preocupărilor gândirii
critice românești teme foarte importante legate de tentativele tot
mai violente de reglementare a sexualității, de încadrare filmică
a sexualității ”normale”. Cartea debutează cu o dorință –
promisiune: Dorința mea este să poți
să îți imaginezi noi relații sexuale și afective care acum sunt
identificate ca inferioare și abjecte. Celuloidul este un teritoriu
al visării încă necomodificate. Lumea nouă poate fi identificată
prin practica cititului, iar sexul nou te va aștepta răbdător, cu
picioarele desfăcute, după ce o să citești propozițiile din fața
ta”.(p.13)
Proiectul
de eliberare de sexualitatea heteronormativă este așadar obiectivul
care ghidează critica unor importante pelicule din cinematografia
românească. Această critică se face de pe poziții asumat
marxiste, iar scopul ei este să ne facă ceva mai perverși decât
am fi dispuși, înainte de citirea ei, să ne permitem să fim.
Lucrarea
de ample dimensiuni cuprinde o bună parte dintre analizele pe care
Bogdan Popa le-a publicat pe platforma de reflecții psihanalitice
CafeGradiva.
În lucrare aceste eseuri sunt grupate tematic. În prima parte
Bogdan Popa discută despre noile condiții de producție
cinematografică și modul în care ele structurează un nou tip de
model uman: Noul Val al realismului
românesc nu vinde doar o realitate, ci și o biopolitică, un mod de
viață de succes. Generația tânără, în avangarda
ei, visează să se întrețină din publicitate și să facă filme
de autor. Cele două industrii ale imaginii publicitatea și filmul
sunt fețele unui proces istoric prin care capitalismul este trrăit
de o generație care
îl contestă, dar îl și întreține.(p.
23)
Există
câteva teme de mare importanță analizate de Bogdan: sexualitatea
heteronormativă, încadrarea producțiilor noului val într-o logică
a pieței care le face insensibile la dimensiunea de istorie socială,
figura procurorului corect care trebuie să salveze atât în
socialism, culmea, cât și în capitalism, muncitorul alb, formele
de rezistență în fața agresiunii
capitalului și a heteronormativității, ”țiganizarea”
infracționalității, ”homosexualizarea” răului.
Cred
că unul dintre lucrurile cele mai importante din critica făcută de
Bogdan Popa cinematografului Noului Val este imposibilitatea de a
surprinde dimensiunea criticii sociale, a rasismului, a sexismului, a
sărăciei, a precarității, toate foarte prezente chiar în
peliculele regizorilor care, culmea, l-au influențat conform
propriilor declarații pe Cristi Puiu. Este vorba de Jim Jarmusch.
Astfel, Bogdan Popa este foarte perspicace în sesizarea acestei
diferențe foarte importante între Jarmusch și Puiu. ”A
doua temă importantă din Stranger than Paradise este cea a
obiectelor care ne îndreaptă atenția de la narațiunea la
materialitatea istoriei. În timp ce narațiunea visului american
vorbește despre progres și lumină filmul ne arată o lume care nu
este plasată pe harta istoriei americane. În filmul lui Jarmusch
sărăcia și dezolarea urbană sunt puse în prim plan, Cleveland
este descris ca o aglomerare de fabrici abandonate care ne arată
lumea pierdută a prosperității. (…)
Împotriva cinematografului de tip
Hollywood Jarmush ne arată materialitatea istoriei sociale.
(p.164)
Într-un
interviu acordat publicației The
Chronicle, regizorul Cristi Puiu
declară că sursa de inspirație pentru filmul Marfa
și banii este pelicula lui Jim
Jarmusch. Dar, așa cum arată Bogdan Popa, inspirația rămâne
undeva la nivelul expresiei artistice. Marile teme potential
subversive ale peliculei americane nu sunt prezente în filmul lui
Puiu.
Astfel,
cinematograful independent nord-american ne arată că există
diferite moduri posibile de a exista în afara timpului-marfă al
capitalismului, care ne orientează către o istorie socială
eliminată din poveştile tradiţionale americane. În istoria
independenţilor, există rasism, intoleranţă albă şi un proces
de asimilare a valorilor de clasă mijlocie.(p.169)
Incapabili
să formuleze o critică de substanță a capitalismului, regizorii
Noului Val,
din care Cristi Puiu face fără doar și poate parte, rămân
cantonați în explorarea unor teme sigure: capitalismul rău, nu cel
bun, este cel care corupe tinerii.
Dacă
independenţii [americani]
se încadrează în tradiţia progresismului, a explorării temelor
legate de muncă, emigraţie şi ierarhie rasială, Puiu pare că ne
arată mai degrabă că tinerii cu aspiraţiile capitalistului
integru pot cădea în mrejele unui capitalism ilegal.(p.
169)
De
notat că lui Puiu ca și altor regizori ai Noului Val le este foarte
dificil să se despartă de mitul capitalismului bun. Formați într-o
tradiție culturală în care comunismul este tot ce poate fi mai
rău, ei se văd incapabili să sesizeze măcar aspectele subversive
de critică socială din filmele regizorilor independenți americani
ce le servesc drept modele:
Filmul
consolidează retorica capitalismului bun, a aspiraţiilor normale la
legalitate şi succes economic. În acest context, piaţa neagră şi
vânzătorii de droguri sunt o parte integrantă din noul capitalism,
dar produc şi anumite relaţii sociale care ar trebui să ne
înspăimânte. (p.169)
În
plus, o altă observație foarte importantă pe care Bogdan Popa o
face cu privire la cinematograful noului val este concentrarea răului
într-o singură persoană. Astfel, actorul Vlad Ivanov ocupă locul
central în bestiarul imaginarului cinematografului românesc din
ultimii ani. Violatorul din 4 luni, 3
săptămâni și 2 zile, polițistul
abrutizat și ușor sadic din Polițist
Adjectiv, conducătorul de bolid auto
arogant și exploatator Dinu Laurențiu din Poziția
copilului – iată doar trei pelicule
de mare succes la public și critica de specialitate unde actorul
Vlad Ivanov reușește să ia asupra sa răul, să întrupeze
disfuncționalitățile sociale și să ne ofere o cauză simplistă
a acestui rău, o cauză personalizată care exorcizează astfel
orice efort de identificare a cauzelor sistemice, sociale care au
generat acest rău.
Dacă
figura lui Ivanov bântuie filmul ca un catalizator de rău social,
prin focalizarea pe un singur individ, Puiu rămâne captiv în
individualismul ideologic al timpului său. Socialismul dispare ca
epocă şi, odată cu el, un mod de a gândi materialitatea istoriei
(p.171)
O
temă la fel de importantă este explorarea modului în care figura
procurorului corect trebuie să salveze atât în comunism cât și
în capitalism muncitorimea albă. Capitole importante din lucrarea
lui Bogdan Popa sunt dedicate peliculei Sfârșitul
Nopții din anul 1982 regizată de
Mircea Veroiu. Atunci, ca și acum, clasa muncitoare se află într-un
impas.
Toma
reprezintă fosta avangardă a comunismului, care a ajuns acum într-o
situaţie disperată, iar figurile rele, capitaliste, ne descriu
impasul omului nou.(p. 60)
Soluția,
atunci ca și acum, la problemele muncitorilor abuzați fie de
rețelele subterane ale capitalismului încă etichetat negativ sau
de rețelele dacă nu legitime, cel puțin legitimate public, ale
capitalului global este procurorul corect. Procurorul Matei în
filmul lui Veroiu, și Laura Codruța Koveși în actualitate sunt
investiți cu această funcție de a gestiona coșmarul, de a oferi o
explicație și o satisfacție justițiară pentru colapsul economic.
Figura
procurorului Laura Codruţa Kövesi nu este atât una a succesului
capitalismului, cât una a disperării lui, fiind în căutare de
eroi care să justifice inegalităţile sociale ale României.
(p. 54)
Este
o observație care denotă o perspicacitate aparte aceea care ne
arată că dacă dorim să înțelegem nevoia de a investi imaginea
procurorului drept cu puterea de a justifica și rezolva – deși
asta înseamnă, de fapt, a ascunde – problemele generate de
colapsul economic, de inegalitățile și sărăcia care subminează
clasa muncitoare trebuie să ne întoarcem în 1982, la filmul lui
Veroiu. Deși pare un film despre procurori, el este în esență un
film despre muncitori:
”Sfârşitul
nopţii” este o modalitate disperată de a surprinde inevitabilul
neoglobalizării. Filmul are la bază tragedia proletariatului
românesc în noua economie a schimburilor. ”Sfârşitul” nopţii
ne arată că muncitorii, pierzătorii distrugerii fabricilor şi a
modului socialist de producţie, vor muri pentru că nu se pot adapta
la capitalism.(p.54)
În
acest context e important avântul cu care activiștii și procurorii
asexuați se luptă pentru a-l salva pe Toma, muncitorul căzut în
mrejele unei rețele subterane de comerț ilicit. Interesul pentru
salvarea clasei muncitoare, dar și interesul pentru muncitorul Toma
sunt încheiate odată ce procurorul se căsătorește. Căsătoria
burgheză este finalul luptei pentru salvarea muncitorimii, dar și
finalul unei atracții la limita normalului:
Toma
trebuie să moară pentru ca obsesia pentru birou şi muncă a lui
Matei să se încheie. Iar dorinţele homoerotice vor fi eliminate
odată cu articularea instituţiei-cheie burgheze, căsătoria, care
trebuie să elimine pe parcurs orice ameninţări la adresa ei, ca
homoerotismul sau clasa muncitoare.(p.78)
Un
alt capitol important din lucrarea lui Bogdan Popa este consacrat
analizei filmului Boogie de
Radu Muntean. Este probabil și singurul în care soluțiile avansate
de criticul de film par să reproducă la rândul lor relații de
dominație și putere. Despre ce este vorba? Mai întâi o scurtă
prezentare a peliculei. Filmul ni-i aduce în față pe trei
prieteni, Bogdan, Penescu și Iordache, care pleacă împreună la
mare. Unul dintre ei este ”corect” integrat. Bogdan are și
soție, Smaranda, și copil și un job mai bun. Celilalți doi nu se
pot lăuda cu asemenea performanțe. Unul e în Suedia și spală
vase altul are un job de care e satistit la o firmă de turism.
Scenariul e simplu și previzibil reproducând cu fidelitate povești
din viața reală. Deconectat de viața de familie pe care a
adoptat-o ca urmare a presiunii sociale, Bogan caută să își
regăsească prietenii. Bogdan Popa vede în faptul că cei trei își
cumpără o prostituată, pe Ramona, pe care o consumă împreună,
un moment în care sexualitatea anti-burgheză este indiscutabil
dezirabilă și deloc de condamnat deoarece le oferă tutuor
posibilitatea să își reevalueze pozițiile și să se regăsească.
Cu această evaluare însă autorul riscă însă să părăsească
totalitarismul heteronormativ pentru a îmbrățișa...
totalitarismul anti-heteronormativ. Any
sex is better if it is not ”normal”!
Bogdan
Popa sesizează foarte bine faptul că legătura afectivă dintre
prieteni nu se poate realiza dacă nu au în comun o experiență
erotică. Aici însă ar fi putut merge mai departe în a sesiza că,
de fapt, cei trei sunt într-o profundă relație homoerotică pe
care nu o pot consuma decât iubind toți trei aceeași femeie.
Iubirea și atracția emoțională și sexuală dintre ei este una
foarte puternică. Acesta este adevărul care, din păcate, nu iese
la iveală. Continuarea ipocriziei heterosexuale nu face decât să
amplifice dezechilibrele și profunda inechitate din relația
disfuncțională dintre Bogdan și Smaranda. În varianta burgheză
Smaranda are posibilitatea de a pretinde măcar un mic sacrificiu –
fidelitatea – pentru sacrificiile enorme pe care le face ea:
renunțarea la carieră, atenția neobosită acordată copilului și
soțului. În calitate de ”nevastă” în societea românească
dominată de duble standarde nu mai poate spera însă nici măcar la
atât, pentru că lui i se cuvine totul și ei nimic!
Asta
mă conduce către una dintre cele mai intesante părți din lucrarea
lui Bogdan Popa și anume modalitățile de luptă cu capitalismul
neoliberal: visul, lupta cu heteronormativitatea, depresia. Aici este
al doilea punct în care autorul, în opinea mea, avansează soluții
naive la agresiunea capitalului global. Oricât de seducătoare ar
părea prin potențialul lor subversiv de întrerupere a circulației
capitalului, ele nu fac decât să ne lase, din păcate și mai
izolați și vulnerabili în fața agresiunii acestui capital. De ce?
Pentru că sunt toate soluții individuale care nu fac decât să ne
izoleze și să ne facă și mai susceptibili de a fi integrați în
circulația acestui capital. Eliberare sexuală – da, un nou
capitol, ceva mai pervers de data asta, din Toy Story și magazinele
de profil. Hedonismul consumist în care singura obligație e față
de noi înșine și singura datorie este să experimentăm, evident
sexual, cât mai mult îmi aduce în minte experimentul șoriceilor
morți de plăcere. Odată ce au identificat centrul plăcerii din
micul creier al rozătoarelor, cercetătorii au inventat un
dispozitiv foarte sadic, dar plin de pilde, în felul lui: șoricelul
trebuia să alerge pe o rotiță pentru a menține funcțional
circuitul electric care îi stimula centrul plăcerii. Firește,
rozătoarele au murit de dezhidratare în acest proces. Satisfăcuți
și fericiți au murit. Dar a fost o moarte izolată de comunitate și
foarte previzibilă în fond.
Depresie
– o armată de psihanaliști, psihologi cognitivo-comportamentali,
psihilogi experiențiali, psihologi integrativi,
analiști-tranzacționali și alte neamuri se vor înghesui să ne
ajute. Asta în cazul fericit în care nu vom intra direct pe mâna
firmelor de medicamente intitulate în limba engleză atât de
sugestiv drug companies.
Visul
e singurul căruia îi putem conferi puteri subversive. În politică
e nevoie mai mult decât oriunde, deși raționalitatea heterosexuală
ar fi oripilată de o asemenea ipoteză, de imaginație. Cum altfel
ne-am putea construi idealul unei lumi mai bune? Dar dincolo de vis,
mi-aș permite să avansez alte soluții subversive. Darul
dezinteresat, afecțiunea, empatia și solidaritatea. Toate îl
vizează pe Celălalt și implică o comunitate. Salvarea nu se
obține pe cont propriu...
Recenzia
de față reușește să surprindă doar o mică parte din
complexitarea cărții lui Bogdan Popa. Scrisă într-un stil foarte
fluent și încărcată de interpretări provocatoare Sexul
și Capitalul este fără îndoială o
lectură plăcută și interesantă care vă va lăsa, dacă nu ceva
mai perverși, măcar ceva mai încântați la finalul ei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu