Vasile din deal

 

În casa copilăriei (2017) @Ana-Maria Murg

Pe Vasile din deal l-am văzut întîia oară cînd eram în școala generală. Cobora pe vale, tîrîndu-și opincile prin colbul drumului, urmat de o ceată de cîini mărioci, cîteva găteje pe care le trăgea după el și un damf puternic de jeg, oaie, balegă și brînză. Avea o barbă mare, murdară, straie îmbîcsite și unsuroase și parcă prea multe pentru miezul verii. Nu dădea bună ziua, nu zicea nimc, doar cobora pe vale trăgîndu-și gătejele și urmat alene de cîinii săi, de asemenea tăcuți. Eram călare pe poarta de la drum, cu arcul cu săgeți în spate, un clop de pădurar uzat pe cap și cu niște bascheți rablagiți în picioare, pîndind la trecători și adulmecînd ceva potențial de aventură. Pe cînd făcea Vasile din deal cale întoarsă din sat, deja ne aciuiasem un grupuleț de puștani obraznici și gălăgioși în fața porții. Ne-am ținut după el debitînd fel de fel de prostii și obrăznicii, în același timp minunîndu-ne de așa arătare și de totala sa impasibilitate. Parcă nici nu eram acolo și nici cîinii ce formau cortegiul său nu schițau mare lucru în materie de mîrîială, deși vreo cîțiva erau ditamai dihăniile. Vasile a urcat liniștit la deal și s-a pierdut în pădure, pe Costișăta, în timp ce noi, plozii de pe vale setoși de aventuri și trăznăi, ne-am întors la treburile noastre, parcă încă derutați de întîlnirea cu așa făptură.

           La ceva vreme după, nu mai țin minte exact cînd, petrecînd cîteva săptămîni din vacanța de vară la tînu' Lazăr „în cîmp”, adică în partea de sus a Văii lui Stan, unde nu se putea ajunge cu mașina și unde electricitatea a ajuns doar prin 1996, am avut ocazia să-l reîntîlnesc pe Vasile din deal. La o vacă îi venise de taur și trebuia dusă la montă, iar pe vale, prin vecini, nu mai ținea nimeni taur. Era mare bătaie de cap cu asta. Dacă locuiai jos în sat, te mai descurcai cu veterinarul, că venea și o monta artificial, dar sus, la deal, dura mai mult și pentru vacă nu mai era bine. Toată ziulica le călărea pe suratele ei, de erau îngrozite de așa apetit și apucături. Plus că, atunci cînd mergeai după ele să le aduci la halău pentru adăpare și la mulsoare, dacă nu erai pe fază, te puteai pomeni cu ditamai animalul pornit să se urce pe tine ca să-și satisfacă pornirile... animalice. Și tînu' Lazăr știa că Vasile din deal avea, acolo în Obcină, către rebrișoreni, taur bun și că, mai nou, multă lume mergea la el ca să le fie gonite vacile. În dimineața aia, după papa cu cîrnaț și coleșă pe care ne-a pus-o pe masă la dejun, mama Sîie s-a pus pe frămîntat aluat pentru pită de casă și plăcinte. A făcut o covată întreagă de plăcinte cu brînză și mărar dintre care vreo cîteva le-o pus într-o traistă și lîngă ele a mai pus una, alta, ba un pic de slănină, niște ceapă verde și o sticlă de jinars. Cum tînu' mi-o zis de cu seară că trebuie să ducem vaca la taur, la Vasile din deal, mă gîndeam că ne pregătește merinde, că ne așteaptă drum lung. Pentru mine traseul era total nou. Stînd pe treptele de piatră ale casei, cu o seară înainte, în timp ce eu ciopleam niște săgeți dintr-o săgeată, iar tînu' sorbea un pahar de jinars îndoit cu apă, mi-a arătat cam unde ar fi de mers în ziua următoare. În afară de o pădure deasă ce acoperea dealul ce ne despărțea de rebrișoreni, urcînd către vîrful Măgurii, nu am văzut mare lucru, dar bănuiam că există potențial de aventură.

        M-așteptasem să luăm calul cu noi, cum era de alte dăți, dar n-a fost așa. Am luat de lanț vaca și-am pornit, traversând imașul ce se întindea prin fața casei, către drumul ce urca spre fundul Văii lui Stan, spre a o lua apoi pe Piciorul Căprioarei înspre Obcină. Cu vaca de lanț, deși tînu' îmi depăna tot felul de povești despre Vasile ăsta și cum trăiește el singur, într-un buncăr, sus în deal și cum vorbește el cu animalele lui, drumul nu era la fel de savuros ca atunci cînd îl parcurgeam călare pe cal, cu sau fără tarniță, imaginîndu-mă vreun personaj din prozele lui Karl May sau ceva haiduc băștinaș. Ne-am oprit la fîntînă la tușa Măricică, să ne luăm niște apă cu noi și-apoi am continuat drumul, cu vaca mungind în soarele după amiezii, pînă ce-am trecut de casele lui Macavei și Ciliboie, ultimele case de pe vale. De-acolo calea era mai neumblaăt, semănînd mai mult a potecă sau a drum de tras lemne și adus fînd, decît a drum pe care se circulă zilnic. Pădurea devenea tot mai deasă și mai răcoroasă iar drumul tot mai îngust și mai acoperit de frunze. Mintea mea crudă și nutrită cu fel de fel de povești și lecturi imagina tot felul de pericole și amenințări găzduite în așa pădure și acompaniind așa traseu, dar aveam să ajung după vreo juma de oră, o oră la luminiș, fără să observ cel mai mic semn care să-mi confirme scenariile. Ieșisem din pădure și aveam în față o coastă înverzită, în vîrful căreia lătrau și se agitau cîțiva cîini. Noi tot urcam cu vaca și tînu' îmi spunea să nu-mi fac griji, „că cîinii numa' bat, nu mușcă”. Eu, oricum, aveam pregătit arcul, deci nu mi-era chiar atît de frică. Cînd am ajus în vîrful dealului, pe un fel de platou, am dat peste vacile, oile și cîinii lui Vasile. Mai erau și alte turme de oi și vaci prin preajmă, ale unor rebrișoreni, dar ale lui Vasile erau cele mai numeroase. Câinii lătrau și tot dădeau tîrcoale în jurul nostru, în timp ce vaca se pornise să îngîne un muget de parcă știa că de undeva trebuie să i se ivească alesul pentru această rundă de amor aducător de viței. Înspre măgură se vedea un sălaș ridicat din lemne și crengi și eu mă tot minunam că nu văd casa lui Vasile. Aveam să aflu de la tînu' că nu are casă aici, că are o colibă, dar nu cum aveam noi la Obrejă și unde dormeam cînd urcam cu vacile la pășunat otava, la sfîrșitul verii. Ci un fel de bordei, de buncăr, săpat pe jumătate în pămînt și cu ceva deasupra. Însă el doarme mai mult cu animalele, mai ales cînd e rece. Doarme între ele, de aia pute așa de tare, că miroase ca ele.

        După o vreme avea să apară și Vasile, secondat de cîțiva dulăi flocoși și pașnici. Tînu' s-a apropiat de el, i-a explicat care-i faza cu vaca și de ce am bătut drumul pînă acolo. Vasile a mormăit ceva de neînțeles pentru mine și-apoi s-a dus să slobozească taurul. Eram foarte curios să văd futaiul vacilor. Nu că nu mai văzusem, dar aveam senzația că ăsta o să fie diferit, fără a știi în ce sens ar putea fi diferit. Desigur, asta din cauza lui Vasile, că-n rest n-aveam mari așteptări cînd duceam vaca la taur la ceva vecini de pe vale. Știam că taurul o încalecă și-n cîteva minute treaba-i gata și vaca se domolește. Așa a fost și acum, adică nicio scofală. După goană, urma plata. Tînu' a scos din traistă niște plăcinte, ceva jinars și niște bani. Nici nu știu cîți erau, că oricum nu mă preocupau tarifele. Însă Vasile a dat categoric din mînă, respingînd banii, fără să se uite măcar despre ce sumă era vorba. A întins mîinile sale crăpate și pline de balegă către traista deschisă în fața lui, a luat plăcintele și jinarsul, toate plăcintele, și-apoi dus a fost către animalele sale.

         Mie mi s-a făcut foame brusc cînd am realizat că am rămas fără plăcinte. Știam că mai este ceva slănină, ceapă și brînză prin traistă, dar nu mă entuziasmau la fel de tare. Deja eram mai agitat decît fusese vaca la urcușul către taur. Noroc că la coborîre drumul a mers mult mai ușor, iar după ce am ajuns la primele case, m-am pomenit cu o plăcintă cu dulceață căpătată din vecini. 

Pe Valea lui Stan (2017) @Ana-Maria Murg

 

        Vasile mi-a rămas în minte, deși nu l-am mai văzut de atunci. Mi-era greu să pricep cum poate trăi cineva așa, între animale, pe coclauri și la vreme de frig îngropat pe jumătate în pămînt. Era mizerabil, flocos și tăcut, ceea ce mă contraria extrem de tare și mă făcea să-l asociez cu profeții sau misticii despre care citisem în Biblie sau alte cărți. Doar că el nu predica nimic și nici nu căuta să vorbească cu lumea. Își vedea de ale lui și nici nu înțelegeam de ce face toate astea, de ce are grijă de atîtea animale și de ce s-a retras el în vîrful dealului, la poalele Măgurii. Mai tîrziu, prin facultate, cînd am văzut în Sibiriada lui Andrei Konchalovsky bătrînul pus pe doborît copaci în pădurile siberiene și aparițiile lui Moș Veșnic, mi-am adus aminte de Vasile, straniul personaj cu apariție pasageră în vremea copilăriei mele. Pe la sfîrșit de liceu, aveam să aflu că Vasile din deal a murit într-un incendiu în Coșbuc. Avea acolo o casă, unde locuia ceva fiu de-al său și unde mai cobora iarna. Era rupt de familia sa dar mai trăgea pe acolo, cîteodată. A murit ars de viu într-un grajd cu animale din preajma casei. Adormise acolo, cu lămpașul aprins, probabil beat. S-a aprins grajdul și a ars acolo împreună cu animalele pe care n-a apucat să le slobozească afară din infern. Umbla vorba că i-au mai găsit doar ceva cataramă și părți metalice din cureaua lată de piele ce o purta la brîu.